Pe parcursul a aproximativ 3 ani, sedintele de psihoterapie m-au ajutat sa ma simt mai bine cu mine, sa-mi inteleg anumite aititudini, reactii, stari si sa le directionez corect spre nevoile mele. Punctul culminant a fost dezradacinarea convingerii profunde ca divortul parintilor mei nu m-a afectat si acceptarea sentimentelor refulate de durere, teama, revolta si vinovatiei. De la ratacire, disperare si negare am evoluat cu pasi mici catre mai multa claritate si acceptare.

S-au intamplat multe lucruri pe parcursul terapiei care au contribuit la schimbarea modului meu de a privi lucrurile. Mie imi era foarte teama de oameni, de apropierea oamenilor, imi era teama si sa merg singura pe strada. Din exterior nu se vedea nimic, toata teama era foarte bine ascunsa in mine, in interior. Acum mi se pare extraordinar ca pot sa merg cu mijloacele de transport in comun fara sa mai simt frica de apropierea oamenilor.

Mie mi-a fost foarte greu la inceput, erau in mine lucruri despre care nu mai vorbisem niciodata. Aveam o parte pe care o aratam lumii, si o alta parte pe care o stiam doar eu. Cea pe care o aratam era vesela, descurcareata, puternica ; cea pe care o tineam ascunsa era trista, vulnerabila, fragila. Pe parcursul orelor de terapie am fost inconjurata de caldura doamnei Nicoleta si treptat am capatat incredere si siguranta ca ceea ce vine din mine va fi primit de catre ea. Am simtit ca efectiv m-a luat de mana si a mers cu mine in cele mai intunecate si infricosatoare cotloane ale sufletului meu. Multumesc!

La terapie este ca si cum as sta de vorba cu mine, dar cu voce tare. E un sentiment de usurare, eu nu prea vorbesc despre problemele mele cu alte persoane deoarece observ ca ma judeca , iar eu nu am nevoie de cineva care sa ma judece ci de cineva care ma poate ajuta asa, cu toate nebuniile mele.